Articol publicat la DIGI24, în data de 7 Octombrie 2025.

Din cauza prețurilor incredibil de mari la energie plătite de populație și de companiile din România, trecem acum printr-o criză profundă, pe care politrucii încearcă să o acopere prin tot felul de discuții pe aspecte colaterale, menite să ascundă adevărata problemă majoră: lipsa curajului conducerii politice actuale a României de a lua măsuri decisive în folosul poporului român.

Un stat modern nu se clădește doar pe resurse sau pe bani, ci mai ales cu oameni patrioți, competenți, onești și curajoși, care știu ce au de făcut și chiar fac ce trebuie atunci când ajung în funcții publice. Domeniul energiei este exemplul perfect: un domeniu esențial, strategic, tehnic, care cere viziune, curaj, expertiză și decizii luate pe termen lung, nu doar pentru ziua de mâine.

În România, însă, ministerele-cheie au fost prea des tratate ca monedă de schimb între partide, iar funcțiile de conducere au fost și sunt încă ocupate, de prea multe ori, de politicieni lipsiți ori de experiență în sector, ori de viziune, ori de curaj, ori de cinste, ori de toate la un loc. Rezultatul? Prețuri insuportabile, care sărăcesc românii și forțează multe afaceri să se închidă și să lase mulți români, care munceau în România, fără locuri de muncă.

Cum s-a ajuns aici? Prin acumularea în ultimele decenii de „împliniri mărețe”, precum proiecte blocate, legislație confuză sau insuficientă, investiții ratate. În actualul context de război hibrid tot mai intens, lipsa de oameni politici competenți, onești și curajoși, care să asume deciziile necesare pe termen scurt și lung, nu înseamnă doar incompetență administrativă și eșec strigător la cer al actualei clase politice, ci și o vulnerabilitate majoră pentru siguranța națională.

Atunci când un ministru sau un secretar de stat nu înțelege complexitatea pieței de energie, el este ușor de manipulat de grupurile de interese, de „băieții deștepți” sau de marii jucători regionali. În loc să apere interesul public, astfel de oficiali habarniști / temători devin parte din problemă.

În Uniunea Europeană pot fi găsite modele de tehnocrați – oameni formați în domeniu, cu experiență internațională – care au pus în practică strategii coerente și au atras miliarde în investiții, cu beneficii concrete pentru cetățeni. România, în schimb, a preferat rotația politică între oameni din vechile partide și numirile de conjunctură. Consecința directă o vedem azi: o țară bogată în resurse, dar săracă în rezultate.

Două lumi, aceeași Uniune. Lecția europeană: când strategia aduce rezultate

Energia a devenit în ultimii ani unul dintre cele mai fierbinți subiecte al Europei. De la explozia facturilor în iarna 2021–2022, la scandalurile legate de importurile de gaze rusești și până la promisiunile de neutralitate climatică, totul se învârte în jurul unei întrebări simple: poate Europa să asigure energie curată, sigură și ieftină pentru cetățeni și industrie?

Uniunea Europeană a răspuns cu tot felul de politici și reforme. Bruxelles-ul a pus pe masă pachete legislative, strategii pentru eolian, solar și hidrogen, contracte stabile pentru industrie și mecanisme de protecție pentru consumatori. Totul cu un scop declarat și precis: reducerea dependenței de importuri și scăderea facturilor pe termen lung.

România, deși formal parte a aceleiași Uniuni Europene, pare să trăiască într-o realitate paralelă. Avem resurse, avem companii cu potențial extraordinar, avem acces la fonduri europene. Dar între potențial și rezultate se cască un hău imens. În golul acesta sunt evidente incompetența vechilor politicieni și influența „băieților deștepți” din energie – rețele de interese, legitime și nelegitime, care se hrănesc din lipsa de transparență și indecizia autorităților.

Uniunea Europeană a fost forțată de criza gazului rusesc să învețe rapid o lecție esențială: energia, ca bun strategic, nu poate fi lăsată în întregime la mila mecanismelor de piață. Bruxelles-ul a răspuns printr-un pachet de reforme menite să rupă legătura directă dintre prețurile volatile ale gazelor și facturile populației. Astfel, au fost introduse instrumente noi, precum contractele pentru diferență (CfD-uri), prin care producătorii de energie regenerabilă beneficiază de un preț stabil, iar eventualele câștiguri generate de explozia pieței revin consumatorilor. În paralel, marii consumatori industriali pot încheia contracte bilaterale pe termen lung (PPAs), care le asigură electricitate verde la un cost fix pe o perioadă de 10–15 ani, oferind stabilitate financiară și protecție împotriva șocurilor de preț. Totodată, au fost gândite mecanisme dedicate consumatorilor vulnerabili – de la tarife sociale, la fonduri speciale de sprijin și programe de eficiență energetică. Toate acestea au un scop comun: creșterea predictibilității, reducerea riscurilor pentru investitori și, implicit, obținerea unor costuri mai mici pentru cetățenii europeni.

În același timp, UE nu s-a limitat la reforma pieței, ci a accelerat investițiile în regenerabile. Pentru energia eoliană, accentul s-a pus pe simplificarea autorizațiilor, organizarea de licitații competitive și sprijinirea lanțurilor de producție europene. În domeniul solar, Bruxelles-ul a ridicat ștacheta foarte sus: atingerea a 600–700 GW instalați până în 2030, prin programe de montare masivă de panouri pe acoperișuri și prin stimularea comunităților energetice. Nici geotermalul nu a fost uitat: recunoscut ca sursă locală stabilă și ieftină, acesta a primit sprijin politic prin concluzii ale Consiliului și rezoluții ale Parlamentului European.

În ansamblu, combinația dintre reformele de piață și planurile dedicate energiei regenerabile arată cum strategia europeană și-a propus să transforme criza într-o oportunitate: mai multă stabilitate pentru consumatori, condiții mai atractive pentru investitori și un drum accelerat către un sistem energetic mai curat dar sustenabil.

Fără a afirma că tot ce a făcut Uniunea Europeană este perfect (dimpotrivă, unele politici au favorizat clar producători din China în detrimentul producției pe teritoriul UE, o gafă impardonabilă), totuși e clară distanța de mulți ani lumină între Bruxelles și București.

Putem evoca, foarte pe scurt, câteva exemple europene care arată diferența:

• Germania a devenit lider european la energia eoliană, făcând din eolian coloana vertebrală a mixului său energetic,

• Spania a făcut din energia solară o poveste de succes, reușind, prin programe de sprijin pentru gospodării și comunități energetice, să reducă factura medie la electricitate și să ofere un cadru stabil pentru investitori; acum, Spania exportă energie solară către Franța și Portugalia în perioadele de vârf,

• Franța a mers pe calea nuclearului. Deși a avut probleme de întreținere cu reactoarele existente, Parisul a decis să își dubleze investițiile în noua generație de reactoare EPR2 și în paralel să finanțeze masiv proiecte de reactoare modulare mici (SMR). Scopul este clar: să-și păstreze avantajul de țară cu una dintre cele mai ieftine energii electrice din UE, bazată pe o sursă stabilă și curată din punct de vedere al emisiilor de CO₂.

Astfel de modele de bună practică arată că multe state membre UE și-au găsit propria strategie coerentă – fie că este vorba de eolian, solar sau nuclear – dar toate au în comun elemente precum: investiții masive, predictibilitate legislativă și stabilitate pentru consumatori.

România, deși are de la Dumnezeu resurse foarte importante, rămâne prinsă în cercul vicios al bâlbelor politice și al proiectelor neterminate.

România are toate ingredientele pentru a fi o poveste de succes energetic: un mix bun cu hidro și nuclear ca piloni de stabilitate, gaze naturale din producție internă, un potențial uriaș în solar și eolian, șansa de a investi în capacități masive de stocare. Dar lipsa de viziune și incoerența politică au transformat avantajele în oportunități ratate și în acest domeniu vital pentru noi toți. Politicile se schimbă odată cu miniștrii și guvernele, strategiile întârzie, iar marile proiecte rămân la stadiul de promisiuni.

Câteva exemple rapide sunt grăitoare:

• privatizările companiilor din energie făcute de regimul Iliescu-Năstase au fost dezastruoase, nu doar prin prețurile de vânzare miniscule ci mai ales prin lipsa obligațiilor de investiții serioase în dezvoltarea rețelelor de distribuție,

• programul „Casa Verde Fotovoltaice” a fost marcat de întârzieri și proceduri absurde,

• legislația pentru eolianul offshore din Marea Neagră lipsește de ani buni,

• reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă sunt reluate la nesfârșit în discursuri,

• proiectul SMR de la Doicești a stat blocat între studii, analize și declarații.

Fenomenul „băieților deștepți” continuă să bântuie piața. Dacă în anii 2000 intermediarii cumpărau energie ieftină de la Hidroelectrica și o revindeau cu profituri uriașe, astăzi jocul s-a mutat spre apariția câștigătorilor ascunși ai schemelor de plafonare, contracte preferențiale pentru „prieteni”, reglementări ambigue etc.

Nota de plată o suportă populația și economia, adică o achităm direct și indirect noi toți. Doar între 2021 și 2022, facturile gospodăriilor au crescut cu 80–100%, iar statul a cheltuit peste 14 miliarde lei pentru compensări. Multe fabrici și-au redus producția sau pur și simplu s-au închis, incapabile să concureze cu rivalii din țări unde energia este mai ieftină și stabilă. Regenerabilele, tratate în Europa drept soluție pentru obținerea de energie curată și accesibilă, în România sunt blocate de birocrație, rețele nepregătite și reguli schimbate permanent.

Deși conectată la piața unică europeană și cu șansa reală de a deveni exportator net, România exportă ieftin doar în perioadele când produce în exces și importă masiv, la prețuri uriașe, în perioade de consum mare. Independența energetică, invocată obsesiv de politicieni, rămâne un slogan, nu o realitate. Costul incompetenței este vizibil: facturi mari, industrie slăbită, investiții ratate și o țară cu potențial de lider regional care rămâne la periferia Europei.

Lecția e clară: fără profesionalism, onestitate, curaj, transparență și coerență instituțională, România va continua să plătească scump indecizia și corupția politică și să rămână dependentă de importuri.

Câteva observații și soluții de bun simț

Privind în urmă la ultimii aproximativ 20 de ani, se conturează câteva tipare recurente care explică de ce România nu a reușit să își valorifice resursele energetice:

• Fragmentarea instituțională: Energia a oscilat între a fi minister separat sau portofoliu lipit de Economie, cu efectul previzibil al discontinuității și al resetărilor politice. Mai mult, de ani buni, Translectrica și Transgaz se află sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului, unde evident nu există nivelul de competență și expertiză necesar în acest domeniu tehnic al energiei.

• Mandatele scurte ale miniștrilor și schimbările de structură au adus multe discontinuități.

• Un alt tipar a fost gestionarea tardivă a „rănilor vechi”. Contractele inițiale cu „băieții deștepți” au fost rupte abia după insolvența Hidroelectrica, declanșând ani de procese și dispute. Întârzierea a costat credibilitate și bani, iar lecția a fost că România reacționează doar când sistemul e aproape de a se prăbuși.

• Impredictibilitate legislativă – de exemplu, schimbarea masivă și bruscă a schemei de certificate verzi de către guvernarea Ponta a speriat mulți investitori, iar hotărâri nefavorabile României în arbitraje internaționale încă mai sunt posibile, cu pagube de sute de milioane Euro la bugetul public național. Mulți ani de zile nu s-a mai investit semnificativ în domeniul energiei în România tocmai din cauza șocului produs de acea decizie politică.

• Marile proiecte energetice au rămas la stadiul de memorandumuri și conferințe. Unitățile 3 și 4 de la Cernavodă, reactorul modular de la Doicești sau eolianul offshore din Marea Neagră au fost anunțate repetat, dar niciodată puse pe șine cu un calendar ferm.

Crizele succesive au fost tratate cu frecții la piciorul de lemn. Plafonări de prețuri și compensațiile, deși utile pe termen scurt, au fost foarte costisitoare și nu au putut ascunde lipsa măsurilor structurale, precum contractele bilaterale pe termen lung sau proceduri accelerate pentru regenerabile. La toate acestea se adaugă guvernanța defectuoasă flagrantă din companiile de stat, sancționată în ultimii ani și de Comisia Europeană prin blocarea de fonduri uriașe din PNRR. Conducerile numite politic, lipsa unei culturi a prevenției și reacțiile post-factum după accidente industriale au arătat că responsabilizarea continuă lipsește. Tragedia de la Jilț Sud, urmată de demiteri tardive, a fost doar cea mai dură confirmare.

Europa a înțeles că energia nu este doar o marfă, ci baza economiei și a vieții sociale, iar prin reforme și viziune și-a construit un viitor cu energie curată și accesibilă. România are resurse, companii și bani europeni, dar se blochează în indecizie, lipsă de expertiză și interese obscure.

Întrebarea este simplă: cât timp mai putem continua așa? Alegem să învățăm lecția europeană și să punem profesioniști în fruntea energiei, sau acceptăm să rămânem prostiți, dependenți de importuri, cu facturi mari, industrie sufocată și locuri de muncă pierdute?

Nota de plată nu mai este una teoretică. O vedem deja în fiecare factură, în fiecare fabrică închisă și în fiecare investiție ratată.

La ordinea zilei: are cineva la vârful statului român curaj să-i ajute pe români acum, sau vom continua să ne învârtim în jurul cozii?

În ultimele zile am asistat la obișnuitul circ mediatic livrat de vechii politicieni, în lipsă de soluții concrete pentru scăderea facturilor la energie:

• actualul ministru al energiei, dl. Bogdan Ivan, sperie românii cu black-out-ul iminent de la iarnă, probabil crezând că asta e o strategie bună de redeschidere a negocierii cu Comisia Europeană privind producția de energie electrică pe bază de cărbune;

• foștii miniștri ai energiei, d-nii Virgil Popescu și Sebastian Burduja, deși membri ai aceluiași partid (primul actual europarlamentar, iar al doilea actual consilier al Prim-ministrului), se acuză reciproc de eșecuri din mandatele lor, după ce anterior s-au luptat mediatic în “meciul clientelelor de partid”.

Toți demnitarii (în frunte cu Prim-ministrul și Președintele țării) vorbesc de posibile reduceri minimale ale facturilor la energie peste 1-2 ani, dacă se vor finaliza unele lucrări de investiții în capacități noi de producție și stocare de energie.

Dar între timp, la afacerile nevoite să se închidă până atunci se gândește cineva? De românii care vor rămâne fără locuri de muncă îi pasă cuiva? Despre paguba produsă României prin emigrarea altor zeci de mii de români în acești 2 ani, din cauza lipsei de speranță și de încredere cauzate de actuala clasă politică, mai vorbește cineva?

Iată o posibilă inițiativă care ar putea fi pusă în dezbatere cu părțile interesate imediat, dacă ar exista curaj și patriotism economic: introducerea unei politici publice excepționale, cu caracter temporar și tranzitoriu, valabilă din noiembrie 2025 până în aprilie 2027, pentru ca economia României să traverseze cu pagube minime următoarele 2 ierni. Aceasta ar putea consta în reducerea masivă a prețurilor practicate de companiile din domeniul energiei unde Guvernul României este acționar majoritar (care produc peste 70% din energia consumată în România), cu asumarea unor reduceri de profit (sau chiar anumite pierderi financiare temporare) ale acestor companii în această perioadă limitată de timp.

Evident, deficitul de încasări la bugetul public național (dacă Guvernul are în plan să extragă bani din aceste companii în loc de a fi investiți) ar trebui compensat prin reduceri pe bune de cheltuieli publice (precum reducerea prețurilor umflate la care statul cumpără diverse produse/lucrări/servicii, reducerea masivă alocărilor bugetare pentru clientelele de partid, eliminarea totală a subvențiilor de la buget pentru vechile partide politice etc) și noi surse inteligente de venituri (precum vânzarea pe bursă a unor pachete minoritare de acțiuni, creșterea prețurilor la redevențele pentru exploatarea resurselor minerale etc).

O astfel de decizie guvernamentală trebuie însoțită, desigur, de măsuri legislative și administrative menite să asigure că acest beneficiu al reducerii prețului de vânzare a energiei de la producători ajunge efectiv la consumatorii finali, adică nu tot în conturile și buzunarele “băieților deștepți” și clientelelor de partid.

            O astfel de măsură temporară și excepțională poate fi justificată în relația cu Comisia Europeană și cu investitorii în domeniul energiei prin argumente de bun simț, precum:

• impactul războiului de lângă noi din Ucraina (care a impus exportul de energie către Ucraina și Republica Moldova și a dus la creșterea prețurilor),

• lipsa conectivității reale între zona noastră și Europa occidentală (din cauza insuficienței conexiunilor din zona Austriei),

• nevoia de a contracara războiul hibrid intensificat de Federația Rusă contra noastră (prin prevenirea ascensiunii forțelor politice extremiste, favorizată și de scăderea mare a puterii de cumpărare, la care o contribuție importantă o au aceste prețuri uriașe la energie) etc.

            Ce credeți că vor alege să facă domnii Ilie Bolojan  (Prim-ministrul României) și Nicușor Dan (Președintele României), alături de ceilalți lideri ai actualei coaliții de guvernare ? Vor arăta curaj și patriotism economic ?