Articol publicat în Libertatea , în data de 23 Septembrie 2025.

În ultimele trei decenii (de la Declarația de la Snagov din 1995), politica externă a României a fost una dintre puținele politici publice ale cărei obiective au reușit să se mențină deasupra conflictului politic intern. Integrarea în NATO și în Uniunea Europeană au reprezentat obiective naționale majore, asumate transpartinic și atinse cu succes, într-un anumit context istoric. Această reușită este cea mai importantă realizare strategică a României post-comuniste, în beneficiul propriilor cetățeni, care pot compara ușor cum se trăiește în România cu traiul în alte țări apropiate geografic care nu au reușit acest salt (precum Ucraina, Republica Moldova).

Dar, după atingerea acestor obiective istorice în perioada 2004-2007, politica externă românească pare să fi intrat într-o stare de inerție. Obiectivele mari au fost bifate, consensul formal există, însă direcția strategică este adesea lipsită de claritate, iar instituțiile par să reacționeze la stimuli externi mai degrabă decât să acționeze în contul unei viziuni proprii.

Lumea din jur se schimbă cu o viteză tot mai mare. Vechea ordine internațională nu mai funcționează la fel, tensiunile geopolitice s-au amplificat iar regiunea noastră este marcată de conflicte, riscuri tot mai mari și instabilitate. În acest context, România are nevoie urgentă de o nouă politică externă, una prin care să treacă de la statutul de actor reactiv la cel de actor pro-activ, cu voce proprie (nu solitară) și o agendă națională clară.

Consensul național: între mit și realitate

Se afirmă adesea că politica externă este o „politică de consens” a României. Într-adevăr, dacă privim scena politică, găsim rareori la nivel declarativ divergențe majore în privința orientării externe. Dar acest consens este, de cele mai multe ori, unul formal și superficial. Asta pentru că o asumare reală a unor priorități comune ar scoate multe “minți” politice din zona de confort.

Un consens autentic presupune nu doar să nu te contrazici, ci să construiești împreună o strategie pe termen lung, apărată indiferent de schimbarea guvernelor sau de modificări ale majorităților parlamentare. În lipsa unei astfel de asumări, politica externă rămâne fragilă, dependentă de conjuncturi și expusă riscului de a fi instrumentată politic.

La fel de problematică este și absența unei dezbateri reale în societate despre politica externă. Spre deosebire de alte state, România nu are o tradiție a „școlilor de gândire” în acest domeniu. Spațiul public, mediul academic și societatea civilă participă rareori sau deloc la conturarea marilor opțiuni strategice. Rezultatul este o politică externă dominată de tehnicalități și formule consacrate, fără o reflecție serioasă asupra interesului național pe termen lung.

Pasivitate și lipsă de inițiativă

Cea mai evidentă carență a politicii externe românești este pasivitatea și reactivitatea. România se aliniază disciplinat deciziilor luate la Bruxelles sau Washington, dar rareori îndrăznește să propună soluții proprii, în interesul poporului român, ori să coaguleze coaliții în jurul intereselor sale.

Exemplele sunt numeroase, iată rapid doar câteva:

În politica de vecinătate a UE, România ar fi putut juca un rol central, având expertiza și interesul direct pentru Republica Moldova și Ucraina. În practică, inițiativele au fost sporadice și rareori susținute până la capăt.

În dosarul securității energetice, România are resurse și poziție geostrategică, dar a pierdut ocazii importante de a-și valorifica atuurile în beneficiul românilor și companiilor din România, care plătesc energia la prețuri incredibil de mari raportat la potențialul energetic al României.

În regiunea Mării Negre, unde are cea mai mare expunere strategică, România a rămas mai degrabă observator decât jucător.

Această atitudine pasivă și reactivă derivă și dintr-o cultură instituțională precaută, dar și din lipsa unei viziuni strategice. Politica externă inteligentă presupune nu doar aliniere, ci și inițiativă, propuneri, inovație, curaj și leadership.

Subfinanțarea și slăbiciunile instituționale

Ministerul Afacerilor Externe (MAE) se confruntă cu o problemă structurală: subfinanțarea cronică. Resursele materiale și umane alocate sunt mult sub nivelul comparabil al altor state europene de dimensiuni similare. Rețeaua diplomatică este întinsă, dar adesea lipsită de mijloace pentru a funcționa eficient.

Cariera diplomatică a fost afectată de lipsa predictibilității și de slaba valorizare a profesioniștilor. În lipsa unei strategii de resurse umane și a unor programe serioase de formare, corpul diplomatic riscă să își piardă atractivitatea și capacitatea de performanță (dacă nu cumva și-a pierdut-o deja în mare măsură).

Un stat care aspiră la vizibilitate și impact la nivel regional și european are nevoie de o diplomație profesionistă, modernă și respectată. Revitalizarea MAE, creșterea bugetului și investiția inteligentă în resursa umană ar trebui să fie obiective de interes național.

Politica externă ca motor de modernizare internă

Apartenența la NATO și la Uniunea Europeană nu trebuie privită doar ca o garanție externă de securitate și prosperitate, ci ca un instrument de modernizare internă. Politica externă poate genera presiuni pozitive pentru politici publice în interesul poporului român.

De exemplu, recenta decizie de la Summit-ul NATO de la Haga din iunie 2025 de a se ajunge la o alocare de 5% din PIB pentru cheltuieli de apărare până în 2035 (din care 3,5% pentru cheltuieli militare de bază și 1,5% pentru alte elemente adiacente precum infrastructura critică) ar putea fi valorificată inteligent de România prin investiții în industria națională de apărare (care să ofere românilor locuri de muncă bine plătite în România), prin creșterea rezervei de voluntari (care să fie mult mai bine plătiți și antrenați), prin dezvoltarea de autostrăzi și căi ferate cu uz civil și militar etc. România trebuie să înțeleagă aceste procese ca pe ocazii de modernizare națională, nu doar ca pe niște „condiții de club” impuse din exterior.

Nevoia de inovație intelectuală

Un alt deficit major este lipsa de inovație intelectuală. Paradigmele care au dominat politica externă românească în ultimele două decenii – „pro-europenismul”, „atașamentul față de NATO”, „multilateralismul” – sunt corecte, dar insuficiente.

România are nevoie de o școală de gândire strategică proprie, de think-tank-uri independente și de o dezbatere publică reală despre poziționarea sa în lume. Fără un astfel de efort, riscăm să rămânem la stadiul actual, fără să umplem de conținut formulele cunoscute.

Idei pentru o nouă paradigmă

Cum ar putea arăta o politică externă românească reîmprospătată? Câteva direcții sunt evidente:

Redefinirea interesului național în termeni clari și concreți, adaptați la realitățile actuale, precum: securitate energetică, stabilitate și pace la Marea Neagră, producție națională, digitalizare.

Asumarea unui rol pro-activ în cadrul UE și NATO, prin propunerea de inițiative pe dosarele unde România are expertiză și interes direct (precum cele legate de zona Mării Negre).

Reformarea MAE prin creșterea resurselor alocate, profesionalizarea corpului diplomatic și stimularea mobilității.

Integrarea politicii externe cu procesul de modernizare internă, folosind obiectivele externe ca motoare ale reformelor economice și instituționale.

Crearea unei culturi a dezbaterii strategice prin implicarea mediului academic, a think-tank-urilor și a societății civile.

Diplomație economică, publică și culturală mai intensă, pentru a promova interesele economice românești, pentru a consolida imaginea României în lume și pentru a sprijini mai mult comunitățile românești din diaspora.

România se află într-un moment de răscruce. Succesele trecutului – (aderarea la NATO și UE) – nu mai pot fi considerate suficiente, după două decenii, pentru a garanta securitatea și prosperitatea viitoare. Mediul internațional devine tot mai impredictibil, iar competiția geopolitică mai intensă. Politica externă românească are nevoie urgent de o nouă paradigmă, bazată pe viziune, curaj și inovație. Doar astfel România poate trece de la un rol reactiv, marginal, la unul activ și respectat, capabil să influențeze direcția evenimentelor în regiunea sa și în structurile din care face parte.

Politica externă nu este un domeniu tehnic, rezervat diplomaților. Ea este o politică publică strategică, ce definește viitorul unei națiuni. A o trata ca pe o simplă rutină birocratică înseamnă a rata șansa istorică de a transforma potențialul mare al României într-un avantaj real și tangibil pentru tot mai mulți români. Altfel, România va continua să se zbată la coada clasamentelor europene (precum cel publicat zilele trecute, pe baza datelor Comisiei Europene din 2024, care arată că România are cea mai mare rată de sărăcie materială din UE, peste 17% și o rată uriașă de risc de sărăcie și excluziune socială la copii, peste 33%).

            Să punem degetul pe rană

 La ordinea zilei este decizia Președintelui Nicușor Dan de a nu participa în aceste zile la Adunarea Generală a ONU, ca reprezentant la cel mai înalt nivel al României. Dl. Președinte Dan pare a nu-și înțelege încă rolul constituțional. Art. 80 alin. 1 din Constituția României stabilește (imperativ, iar nu facultativ) că “Președintele României reprezintă statul român”. La New York cele mai multe țări sunt reprezentate la cel mai înalt nivel. Decizia d-lui Președinte Dan de a delega reprezentarea României către doamna ministru de externe este greu de înțeles.             Această decizie vine după alta greu de înțeles la momentul ei, respectiv nominalizarea d-nei Oana Țoiu de către USR (cu sprijinul evident și decisiv al d-lui Președinte Dan) în iunie 2025 ca ministru al afacerilor externe. Personal, mă număr printre cei care cred că d-na Țoiu are capacitatea de a învăța relații externe la locul de muncă (she can grow in the job, cum ar spune prietenii noștri anglo-americani) dar o discuție serioasă despre profesionalizarea MAE nu poate avea loc fără a recunoaște că actualul ministru nu pare să aibă calibrul necesar pentru a inspira corpul diplomatic actual și pentru a atrage oameni noi de calitate (iar nu doar alți doritori de sinecuri) pentru a întări politica externă a României, în interesul poporului român