Articol publicat în Libertatea, în data de 2 Octombrie 2025.

România are nevoie de vindecarea rănilor și fracturilor deja acute din societate, dacă vrem să rezistăm presiunilor din partea inamicilor libertății noastre. Una dintre vicleniile de succes la ultimele alegeri a fost aceea de a fi fost folosiți unii dintre ierarhii și preoții Bisericii pentru a-i îndemna explicit pe enoriașii lor să voteze pentru anumiți candidați / anumite partide sau contra altora. În perspectiva următoarelor alegeri din 2028, acest păcat nu ar trebui lăsat să se repete.

Pentru noi, creștinii ortodocși practicanți, Biserica e un spital al sufletului. Acolo mergem pentru a primi Sfintele Taine și pentru a asculta Cuvântul Domnului. Deci în niciun caz nu mergem la Biserică pentru a asculta discursuri politice ale preoților! Dimpotrivă, acele discursuri și îndemnuri subminează sacralitatea Sfintei Liturghii.

Biserica nu este doar lăcașul unde preoții și credincioșii se adună pentru cultul public, ci este și o comunitate de oameni, uniți în rugăciunea colectivă către Dumnezeu. Teologia ortodoxă ne învață să iubim Biserica, cu toată puterea noastră, precum a iubit-o și Mântuitorul Iisus Hristos, chiar dacă de multe ori este murdărită de păcatele noastre, ale simplilor credincioși și ale preoților. Dar, asta nu înseamnă să tăcem când suntem martorii unor fărădelegi ale unor profitori de nevoia firească de Dumnezeu a oamenilor care-l căută în Biserică.

Aproape fiecare ciclu electoral readuce în atenție această problemă: apropierea neprincipială dintre Biserică și politică. Sau, mai corect spus, dintre anumiți ierarhi / preoți și anumiți actori politici. Deși Constituția consfințește la nivel formal statul laic și garantează libertatea religioasă, realitatea arată că granița dintre altar și tribuna politică este de multe ori subțire, fragilă și traversată cu ușurință de tot felul de personaje lipsite de scrupule. Din acest amestec se nasc uneori suspiciuni, scandaluri și, cel mai grav, o erodare a încrederii multor oameni atât în Biserică, precum și în politică.

Alegerile prezidențiale din noiembrie 2024 au fost un caz-școală. ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, a făcut propagandă politică pe față pentru unul dintre candidați, inculpat acum de Parchetul General pentru fapte penale grave, numindu-l „trimis al lui Dumnezeu”. Afirmația a făcut înconjurul media și a stârnit reacții puternice în societate. În același timp, pe rețelele sociale au circulat comunicate false, atribuite Patriarhiei, prin care credincioșii ar fi fost îndemnați să voteze „un conducător iubitor de țară”. Patriarhia a dezmințit, a reamintit interdicția categorică a implicării clerului în campanii și a aplicat anumite sancțiuni. ÎPS Teodosie a primit o „dojană scrisă” din partea Sfântului Sinod, iar alți preoți au fost cercetați disciplinar. Dar impresia de ansamblu a fost că frontiera dintre sacru și politic a fost din nou încălcată cu intenție, iar reacțiile conducerii BOR, care au urmat, nu au fost destul de ferme pentru a preveni pe viitor astfel de abateri de la morala și legea creștină.

Această vulnerabilitate a societății românești nu este o simplă întâmplare. Politicieni din aproape toate partidele, de la primari locali până la lideri naționali, știu că Biserica rămâne instituția cu cel mai mare capital de încredere în România. Alocările de sume mari din bugetele publice nu sunt simple forme de sprijin pentru viața spirituală a românilor, ci, în realitate, de multe ori, sunt folosite cu tupeu pentru avantaje electorale.

Pentru construcția Catedralei Mântuirii Neamului unii politruci au fost într-un adevărat concurs de alocare de sume importante din bugetele publice pentru a câștiga, la schimb, bunăvoința conducerii Bisericii Ortodoxe Române. Aici nu este vorba despre nevoia unei catedrale naționale (personal am susținut și susțin construirea acesteia). Dar nu putem să uităm momente precum acelea din vara lui 2023, când, loviți de scandalul azilelor groazei, o doamnă mare lider politic și soțul dumneaei certau public Patriarhia pentru că nu le lua apărarea în fața linșajului mediatic, bătând obrazul tocmai cu sumele foarte mari pe care le-au direcționat din bugetele publice spre aceeastă construcție. De parcă ar fi dat din banii lor personali…

Acest amestec are rădăcini și în trecut. În perioada interbelică, o parte a clerului a simpatizat cu Mișcarea Legionară, chiar și după ce liderii acesteia s-au făcut vinovați de crime, pe care Dumnezeu le condamnă fără echivoc. Acum, în secolul 21, ar fi mare păcat să o luăm pe același drum!…

Este drept să amintim că au existat în Biserică și voci care au arătat calea bunului simț. De exemplu, fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei, dl. Vasile Bănescu, a afirmat limpede la un moment dat: „Nu este onest să-l transformi pe Hristos în agent electoral”. Afirmația a devenit reper într-o dezbatere dominată adesea de ambiguități.

De ce ne pasă de acest subiect? Pentru că o Biserică partizană politic își știrbește autoritatea morală, iar o politică făcută ostentativ cu icoane și lumânări încearcă să fure (nu să dobândească cinstit) legitimitatea democratică.

Pentru că atunci când credința devine armă electorală, nu mai inspiră, ci divide.

Pentru că atunci când politica intră în altar, transformă rugăciunea în slogan.

Și pentru că oamenii martori la acest circ electoralist ajung să-și piardă încrederea și în Biserică, și în politică.

Cum putem ajuta la curățarea și pansarea acestei răni? Prin reguli clare, aplicate cu fermitate: clerul să se abțină de la acțiuni și campanii politice, iar politicienii să nu mai folosească simboluri religioase în lupta pentru voturi. Prin transparență în finanțarea proiectelor religioase, astfel încât să nu mai planeze suspiciunea de troc electoral. Printr-o educație civică matură, care să-i învețe pe oameni că votul este un act de conștiință cetățenească și să nu se lase manipulați nici în acest mod. Și printr-un dialog onest între societate și Biserică, un dialog în care (cu iubirea pe care Hristos ne-a învățat să o avem față de mireasa Lui, Biserica) să avem curajul să spunem adevăruri incomode.

Dacă nu vom schimba actualul curs, riscăm ca fiecare campanie electorală să adâncească și mai mult această falie existentă deja în societatea românească. Dacă însă vom corecta cu înțelepciune ce este de corectat, putem spera la conviețuire în pace, la o societate în care Biserica își îndeplinește misiunea spirituală, iar Cezarului (politicii) i se dă ce este al Cezarului.

Scoaterea politicii din Biserică și a Bisericii din politică nu este doar un ideal abstract. Este o necesitate practică, pentru ca România să devină o țară mai bună de trăit pentru noi, copiii și nepoții noștri, cu o Biserică respectată și iubită de mai mulți români și o clasă politică mai responsabilă.

Noi, cei care am ales să nu emigrăm și să ne luptăm pentru dreptul nostru și al copiilor noștri de a trăi demn aici, pe pământul dat nouă de Dumnezeu și apărat de multe ori cu sânge de înaintași ai noștri, ne vom face tot mai auzită această voce a bunului simț, cu bună credință și respect pentru orice alte opinii.

În teologia ortodoxă, Biserica este asemănată de multe ori cu o corabie. Dar știm cu toții că, pentru ca aceasta să navigheze cu bine prin valurile tot mai învolburate ale acestei lumi, nu trebuie lăsați să-și facă de cap iresponsabilii cărora le place să dea tot felul de găuri prin care apa va intra în corabie.